„Îşi mai privi încă odată unghiile proaspăt date cu lac roşu, îşi aranjă o şuviţă “neascultătoare” din părul coafat, şi, scuturându-şi o scamă imaginară de pe umăr, îşi încălţă singurii ei pantofi “de ocazie” cu un toc excesiv de înalt şi cam incomozi.
Ştia că nu era o frumuseţe şi, ajunsă la 30 de ani, încă nu răpise inima vreunui “Făt Frumos” cu care să-şi împartă idealurile şi împlinirile. Căci studiase prea mult şi acum ocupa o funcţie importantă, ceea ce îi dădea independenţa financiară care-i permitea “fără să dea socoteală nimănui” să-şi cumpere cărţile atât de mult râvnite de la librăria din colţ; si urma, mai apoi să le citească pe nerăsuflate, în timpul în care prietenele ei, căsătorite sau nu, socializau în lipsa ei (uitând de cele mai multe ori să o invite şi pe ea să ia parte la micile lor lungi şuete).
Nu-i părea foarte rău când era “uitată” de ele, căci compania personajelor din cărţile citite o însufleţea şi-şi imagina dialoguri peste dialoguri cu aceştia până o răpunea, târziu, oboseala şi până îi lăcrimau ochii…
Netezi o cută inexistentă a hainei elegante… Cam mirosea a “închis”, căci n-o mai purtase de la sfârşitul facultăţii, din ziua în care terminase şefă de promoţie şi fusese aplaudată în urma discursului ei atât de… “elocvent şi perfect” (cum îi spuseseră profesorii).
Nu se simţea deloc bine în această postură, dar îşi promisese că va încerca să-şi schimbe puţin look-ul, poate aşa va atrage şi ea privirile bărbaţilor, după cum o sfătuiseră prietenele sale.
Şi-n lungul şi chinuitorul drum spre întâlnire—se dezobişnuise să mai umble cu tocuri—gânduri amestecate şi confuze îi treceau prin minte.
Era ca o păpuşă, proaspăt vopsită şi aranjată până în cele mai mici detalii. Era… frumuşică, dar nu era Ea. Costumul părea că o strânge, deşi nici nu se îngrăşase şi nici nu slăbise vreodată, părul şi-l simţea prea… drept-iar ei îi plăcea să-şi treacă mâna prin păr şi să şi-l ciufulească oricând, ciorapii îi muşcau din piele şi pantofii îi făceau un mers anormal.
Ştia că trebuia să apară aranjată si pusă la punct, căci prietenele îi promiseseră că “va pleca acasă însoţită”, iar în final a cedat rugăminţilor acestora şi iat-o… femeie ferchezuită! Şi le imagina spunându-i: “Vezi că se poate? Unde-ai lăsat-o pe …?” (adică Ea). “Parcă eşti altă persoană”.
“Nu, nu vreau să par alta şi nici să fiu ca alta, nu vreau să atrag privirile doar pentru că mi-am dat cu roşu pe unghii şi pe buze, nici pentru că mi-am pieptănat frumos părul, şi nici pentru că port nişte tocuri insuportabile…”.
Şi zâmbind, îşi răvăşi puternic părul, îşi scoase taiorul şi, aruncând pantofii la primul coş de gunoi, îşi dezbrăcă ciorapii şi porni desculţă spre marea întâlnire a vieţii ei.”
* * *
— Îţi aminteşti, iubitule? spuse ea inchizand jurnalul.
— Îmi amintesc, cum aş putea să uit? Cea mai frumoasă dintre frumoase… Prietenele tale au avut pe jumătate dreptate: ai venit acasă însoţită! De mine!
Comentarii recente